Eram tu

Eram tu - poezie (84 pag.)

"Un aer de incantație străbate poezia Danielei Sorian, o „Cântarea cântărilor” sui-generis de pe meleaguri britanice (poeta este stabilită de mulți ani în Anglia): „ochiul meu/ este o pasăre ce își caută cuibul/ pe rotundul gurii tale/ mâinile/ două frunze pâlpâind/ în arborele de ceară al depărtării” (după ce se va fi topit tot cerul) sau „avea mâinile mofturoase și lungi/ ca două râuri care se întâlnesc leneșe/ în marea pântecului unei femei frumoase/ avea mâinile ca niște orașe în flăcări/ din care fugeai rănită deși ai fi vrut să rămâi/  

avea mâinile ca doi faguri de miere” (avea mâinile mofturoase și lungi )

Timpul înseamnă, în special pentru poeți, tinerețea (darul dumnezeesc al lui Esenin!) care dispare pe nevăzute. Daniela Sorian vede cum dispar  anii și o spune într-o surprinzătoare metaforă: „pe lângă mine se duc către camera de gazare/ anii tinereții/ dezbrăcați și slabi/ 

pierzându-se brusc/ prin deschizătura nemăsurată a eului (liberté égalité fraternité).

Metaforele inedite, juxtapunerea continuă concret-abstract, acel aer de calm și liniște (după furtuni devastatoare) ce aduce aminte de serenitatea poeziei nipone fac din versurile Danielei Sorian adevărate fresce ale „clipei cu tine” – în acel tine incluzându-ne și pe noi cititorii." - Emilia Poenaru Moldovan

"Hegel spune, mai mult emfatic și mai conștient decât au făcut-o predecesorii săi, că „etapele care trec prin conștiința individuală sunt aceleași pe care trebuie să le supună conștiința generală a umanității.” Acest „spirit absolut ”, față de care fiecare dintre noi se comportă ca valul în mare, ca spicul de grâu în bătaia vântului și strădania munților de a ajunge la cer - acest spirit este mai întâi „în și pentru sine”. 

Astfel Daniela Sorian ( Daniela Sorina Ciurariu) nu „mișcă prin voință”, ci răstoarnă prin talent si dragoste pentru poezie propriile ei concepte și viziuni pe largul câmp al percepției noastre! " - Dr. Christian W. Schenk

"Poezia Danielei Sorian este o continuă căutare a gândurilor nespuse, atârnate undeva, la marginea lumii, dincolo de colțul roșu al existenței. Plutind „pe o pasăre de gând,” ca un filosof care doar pune întrebări, autoarea caută capătul de care să prindă sensul ultim al vieții, dar trecătorii ridică din umeri și dispar „în sicriul lichid al ploii.” Pentru ea, chiar și „noaptea se așază tristă pe marginea unei bănci uzate” pentru că „Dumnezeu a închis liniștea într-un singur fulg.” În acel fulg vom găsi poezia Danielei Sorian, rece, dar atât de caldă." - Eugen Matzota